Constanța poartă amprenta unor personalități care au dat orașului mai mult decât au cerut de la el. Elena Frîncu este exact acest tip de personalitate, cariera ei fiind constant legată de munca pentru comunitate, disciplină, spirit de echipă și performanță.
Fosta mare sportivă- vicecampioană mondială la handbal, multiplă campioană balcanică de junioare şi senioare, semifinalistă cu echipa IEFS în Cupa Campionilor Europeni și triplă campioană națională de junioare și senioare este membru de onoare pe viață al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Elena Frîncu este considerată cel mai de succes manager de sport din România. A activat și în mediul universitar, după ce a obținut titlul de doctor în management sportiv, la Facultatea de Educație Fizică și Sport, Universitatea București. În 2012, când a ieşit la pensie, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român i-a acordat Colanul de Aur, Elena Frîncu fiind primul administrator sportiv din România onorat cu această înaltă distincție.
1. Vă amintiți primul pas pe care l-ați făcut în sport?
Sunt născută la Medgidia, dar crescută în Constanța. Aveam 12 ani când am început sportul, fiind elevă la Școala Generală nr.9, o școală dintr-un cartier pe care l-am iubit mult, Coiciu, unde se aflau școlile generale: 9, 10 și 23, dar și Școala de Marină. De altfel, peste ani, la Școala nr. 23 s-a alăturat și Gică Hagi, la fel ca mulți alți sportivi de valoare. Îmi amintesc că aveam un profesor minunat de educație fizică, oră care nu a fost niciodată ratată, indiferent de starea vremii. Profesorul Cartacai, un om superb, a făcut în așa fel ca sportul să devină pentru noi o prioritate. Apoi am mers la Clubul Sportiv Școlar 1, acolo unde am descoperit că handbalul este viața mea. Sora mea a cochetat și ea un pic cu handbalul, dar era un sport greu, de contact,așa că nu a rezistat. Eu am mers înainte, încurajată de tata, care iubea mult sportul, era microbist. Aceea era o perioadă în care copiii făceau multă mișcare. În cartierul Coiciu, am locuit pe o stradă superb intitulată - Str. Bucuriei,colț cu str. Florile, unde toți eram copii cu părinți modești, cam ca toată lumea în anii respectivi, motiv pentru care am înțeles că trebuie să ajungem să ne câștigăm existența altfel decât o câștigau ei. Ne ajutam între noi, ne așteptam la colțul străzii Biruinței, ca să plecăm împreună spre școală, ca să înfruntăm mai ușor gerul iarna. Eram îmbrăcați după posibilitățile părinților noștri de la vremea respectivă, dar important e că am crescut într-un cartier plin de bucurie, o perioadă în care toată lumea devenea mult mai ușor fericită, cu mult mai puțin, comparativ cu vremurile de acum. Eram lângă Școala de Marină, acolo unde mama mea a lucrat ca ospătar, iar când venea acasă seara aducea fiecărui copil câte ceva. Cred că de la ea am dobândit dorința de a dărui și cred că și modestia care m-a caracterizat, plus dorința să merg mai departe, spre liceu, facultate și loturile naționale.
2. Care sunt trăsăturile de caracter pe care vi le-ați însușit din viața sportivă?
Puterea de a munciși acceptarea. Sportul m-a ajutat să accept cu mare ușurință caracterul fiecăruia, m-a ajutat să leg ușor prietenii, să fiu ușor acceptată și să îi accept și eu la fel pe cei din jur. Tot de la părinți știu, deși nu aveau școală multă, că fiecare se naște cu niște calități, apoi contează educația pe care o primești de la părinți și care te ajută o viață întreagă. Am o putere de muncă impresionantă, e adevărat, am fost și sunt încă sensibilă, am iubit tot ce a fost frumos și m-a înconjurat, în așa fel încât să pot să dăruiesc cu plăcere ceea ce știu și ceea ce pot celor care doresc să fie în jurul meu.
3. Care sunt succesele majore ale carierei dvs?
Categoric, performanța pe care am avut-o în sport. Sunt vicecampioană mondială și maestru emerit al sportului. De asemenea, anii mulți în care am fost acceptată în Comitetul Olimpic și Sportiv Român, unde intri foarte greu. Dacă vreți, e forul de elită al sportului național și nu numai, unde am stat aproape 20 de ani, perioadă în care am fost iubită, acceptată, ascultată. M-am bucurat și de performanțele administrative pe care le-am avut în lunga perioadă în care am fost director al Direcției de Sport, instituție sub diverse titulaturi, din 1980 până în 2012, când am ieșit la pensie. Cred că un reper important al caracterului meu este că din ziua în care am ieșit la pensie, am plecat din funcția de la Direcția Județeană de Tineret și Sport. De asemenea, vreo 20 de ani am activat și la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității Ovidius Constanța, alături de niște profesori deosebiți, care m-au acceptat în echipa lor de la început, cum este prof. dr. Victor Albu, dar și mulți alții, împreună cu care am făcut echipă, colegi pentru care nu a contat că sunt femeie, sau că nu sunt căsătorită. Am fost, cum spuneau foarte mulți șefi de-ai mei, o femeie întreagă, care a știut să separe binele de rău, care a stat modestă în valoarea pe care am acumulat-o muncind. Mi-a plăcut mult ceea ce am făcut, meseria care mi-a plăcut. Când eram activă profesional, nu îmi plăcea să îi văd pe pensionari băgându-se în treburile altora și mi-am promis că eu nu o să fac asta. Acum stau deoparte, las tinerii să de dezvolte după cum simt, după cum doresc. Libertatea de a gândi singur te ajută foarte mult în viață. Și apoi, poate pentru tinerii de astăzi, generația mea nu mai reprezintă un model.
4. Care e locul Constanței în sportul românesc?
Constanța a avut o constantă valorică, a avut vârfuri mari în sportul de înaltă performanță: Gică Hagi, rămâne pe primul loc ca performanță, dar și sportivii din baschet, handbal, gimnastică, care nu au lipsit niciodată din loturile naționale, cu performanțe deosebite. De exemplu, Simona Amânar Tabără este un produs sută la sută al Constanței, a crescut în Sala Flămânda, acum iată că vine din urmă Sabrina Voinea, tot la gimnastică, dar și din trecutul mai îndepărtat, cum este Olga Didilescu, mai ales că pe lângă ea au crescut foarte mulți alți sportivi. Mai mult, să nu uităm de Ilie Floroiu în atletism, de fostul luptător Ion Draica, nume grele despre care copiii de astăzi nu mai știu foarte multe. Sportivii români au un talent nativ, au putere, dorință de a munci, pentru că sportul deperformanță înseamnă multă muncă.
5. Ați amintit de handbal. Ce îi lipsește acestui sport să revină la gloria de altădată în România, dar și la Constanța?
Avem antrenori buni, de excepție, dar astăzi, la fel ca întotdeauna, lipsesc banii. Astăzi, performanța sportivă costă foarte mult. Așa cum vedem acum, e condamnabil să faci performanță sportivă pe bani publici, trebuie să faci pe bani privați. Acum, la noi în Constanța există la Universitatea Maritimă performanță sportivă la handbal, de nivel B, până unde se poate duce. Marilor agenți economici privați din Constanța le lipsește puterea de a dărui din banii lor pentru performanța sportivă, mai ales în afara fotbalului.
6. Ce vă motivează să aduceți oamenii împreună?
Eu i-am adunat de mult timp pe oamenii din jurul meu. Am jucat handbal, sport care unește, sunt deschisă, sunt voluntară. Apoi, a aduce oamenii împreună este un har pe care trebuie să îl aibă orice profesor de educație fizică. De exemplu, pe mine, spre perfomanță m-a trimis fostul meu antrenor, regretatul Traian Bucovală, care era profesor la Școala 9. Orele de educație fizică se făceau după structura obligatorie, iar elevii care aveau aptitudini sportive erau trimiși către cluburile sportive, care existau încă de atunci. De acolo se mergea către înalta performanță. Ca profesor de educație fizică și sport, iar dacă m-aș mai naște încă o dată tot asta aș face, aș pleda către marea perfomanță, care e foarte grea, dar dacă ai talentul să reziști, plus puterea, întâlnești bucurii pe care nu le găsești în multe profesii.
Din păcate, ca director al Direcției de Sport regret că nu am reușit să influențez administrația locală să dezvoltăm bazele sportive, deși nu am stat deoparte, de la mine către Agenția Națională și mai departe, dar poate am greșit că nu am fost membră a niciunui partid politic. Am vrut să fac mai mult, poate e bulina neagră pe care o am în administrație, deși am fost în mod constant pe locul întâi ca director al unei Direcții Sportive la nivel național. Am început o sală de sport în str. București care acum e a finanțelor, nu s-a mai terminat, la stadion făcusem două piste de atletism, după Stadionul 23 August din București, am fost primii din țară la momentul respectiv care aveam pistă de atletism modernă, cu tartan, schimbată chiar de două ori. Acum nu știu când vom avea un nou stadion, dar este durerea mea că locuitorii Constanței se confruntă cu acest neajuns al bazelor sportive, mai ales când avem Portul, care ar fi putut să ajute administrația să rezolvăm această problemă.
Am făcut tot ce a ținut de mine, dar e un regret, că după 13 ani de când am ieșit la pensie, plusalți 20 de ani înainte, cu bazele sportive în Constanța nu s-a întâmplat nimic. Un regret al vieții mele e că nu am fost eu un om bogat, ca să pot da de la mine să ajut sportul și mai mult decât am făcut-o. Însă, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am avut. L-am avut duhovnic pe Arsenie Papacioc, care înainte de a muri l-a chemat pe preotul Marius Moșteanu să aibă grijă de mine, ceea ce face și în ziua de astăzi. Numai Dumnezeu știe cât merităm și până unde putem merge.
7. Ce înseamnă pentru dvs un #OrașUnit?
Poate o să vă surprind, dar eu cred că orașul Constanța nu va deveni foarte ușor un #OrașUnit, pentru că simt că sunt foarte diferențe din ce în ce mai mari de putere financiară, plus că mulți locuitori nu sunt constănțeni get-beget...Iubesc totul la acest oraș, de la faleză, la Cazino, iubesc oamenii. Eu am înjurul meu foarte mulți prieteni care sunt oameni adevărați, cu care poate ne vedem ocazional, dar ne respectăm clipă de clipă.
8. Care e locul preferat din oraș și de ce?
Asta e o întrebare grea, dar acum pot spune că acasă e acum locul meu preferat. Iubesc toată Constanța, dar acum am timp să prind mult drag de casa mea, după ce timp de decenii acasă însemna mai des sala de sport, sau biroul Direcției de Sport. Sunt foarte fericită că suntem doi, eu și partenerul meu, avem prieteni mulți, în România și în Germania, acolo unde ne petrecem o parte din timp. E adevărat, uneori îmi lipsește Constanța, dar sunt bucuroasă că încă oamenii mă mai țin minte, mă salută pe stradă, își amintesc de vremurile frumoase.
9. Cum v-ați dori să arate Constanța peste 5, dar 10 ani?
Cu oameni iubitori de Constanța. E dureros să vezi într-un oraș cu o așa putere financiară atât de mulți oameni nevoiași. Nu se pot schimba în scurt timp foarte multe, Mamaia simt că nu mai e a noastră, constănțeni get-beget sunt tot mai puțini și fiind și Port la Marea Neagră, Constanța e un oraș cu multe diferențe culturale, sociale, financiare.
10. Ce vă doriți de la un proiect care transformă orașul?
Multă iarbă verde. Un loc în care să te plimbi în liniște, Mi-aș dori ca un proiect de acest fel să facă un oraș mai bun decât l-a găsit. Un spațiu care să respecte identitatea locală, care recuperează zone degradate și le redă comunității, nu doar din punct de vedere economic, ci și social și cultural. Îmi doresc să creeze locuri unde oamenii să se întâlnească, să respire, să se simtă parte din oraș. Să fie un proiect care să spună peste ani o poveste frumoasă despre Constanța: că a avut curajul să se transforme, fără să își piardă sufletul.
