Cu un parcurs artistic de peste trei decenii, Mirela Pană și-a construit cariera la Constanța, oraș de care spune că nu s-a putut despărți niciodată. De la teatru, operă și televiziune, până la întâlnirea cu mari regizori și generații de tineri actori, povestea sa este una despre pasiune, muncă și transformare. Dincolo de scenă însă, Mirela Pană vorbește cu aceeași emoție despre orașul în care s-a format și a ales să rămână: despre mare, istorie, multiculturalitate și patrimoniu, dar și despre nevoia ca toate acestea să fie puse în valoare. Pentru ea, un #OrașUnit este un loc care își cunoaște trecutul, își prețuiește oamenii și privește cu încredere spre viitor.
Îți amintești când ai primit eticheta de actriță?
Titulatura asta s-a instalat în momentul în care m-am angajat într-un teatru și primeam un salariu pentru asta. Dar, de exemplu, când aveam 5 ani, m-au filmat cei de la Televiziunea Română și toată lumea mi-a spus că o să fiu o mare artistă... Cred că mi-am dat seama cu adevărat de impact după examenul de licență. Eram la Studioul Casandra, la o masă cu Olga Tudorache, profesoara noastră, care a spus așa: „Uitați-vă în ochii mei, de astăzi înainte suntem colegi. Tu vei fi actriță egală cu mine!”
Ai luat în calcul și alte opțiuni profesionale?
Eu am vrut să mă fac profesoară de filozofie, drept pentru care am și dat la Cluj, dar n-a fost să fie. Profesia și povestea asta a mea de viață le datorez Iuliei Pană, sora mea. Ea m-a împins, m-a încurajat, m-a învățat de mică să spun poezii. Eu nu voiam, dar ea văzuse în mine extrem de multă emoție. Contrar aparențelor, pentru că par a fi „doamnă de fier”, cred că transmit foarte multă emoție.
Te atrăgeau anumiți artiști, ori lumea aceasta de sub reflectoare?
Eram cel mai bun spectator de teatru. Făcuse sora mea din mine un excelent spectator, ea mergea cu mine la operă, la teatru, dar nu m-am proiectat niciodată din scaunul spectatorului pe scenă. Niciodată. O admiram pe Ileana Ploscaru, în „Andromaca”, o vedeam ca pe o zeitate, mă fascinau luminile, decorurile, dar niciodată nu m-am proiectat acolo. După vreo câțiva ani, eram studenta ei și încă nu îmi venea să cred că totuși se întâmplă asta.
Ai avut un parcurs artistic liniar?
În momentul în care m-am îndrăgostit de teatru, ca și în viața personală, nu a mai existat nimic altceva. Singurul meu obstacol a fost munca actorului cu sine, cum spunea Stanislavski. Asta mă determină să fiu azi mai bună decât ieri, să performez, să învăț, să stau pe poante, să dansez, să cânt, să ajung mereu la alte valențe artistice... Obstacolele le-am depășit mereu muncind și făcând performanță, atât cât am putut eu.
Care sunt bornele definitorii ale carierei tale?
Ca artist complet, că îndrăznesc să spun asta, pentru că am trecut prin multe experiențe, nu neapărat pentru că am făcut eu mari minuni, ar fi rolul Elisa, în 1998, în „My Fair Lady”, regia Ion Caramitru și Cristian Mihăilescu, la Opera Constanța. Acolo m-am descoperit într-o ipostază în care e puțin probabil pentru o actriță să reușească: să cânte cu artiști consacrați, de la Opera din Constanța, cu Filarmonica, era Gheorghe Stanciu dirijor. Eu eram o tânără de 28 de ani, pe care pariaseră celebrii Felicia Filip și Cristian Mihăilescu. Îmi amintesc că 2-3 luni am lucrat doar să iau un si bemol, pentru că ambitusul meu nu era de soprană, atât de mult am muncit, nu l-am luat definitoriu, dar l-am agățat. Mie, de atunci, în profesie nu mi-a mai fost frică de nimic, pentru că m-am pus într-o situație ca la război: pe viață și pe moarte. Apoi, a fost Festivalul de la Mamaia, unde am luat Premiul pentru Popularitate și, atunci, lumea nu mai știa de unde să mă ia: eram Mirela Pană de la festival, de la teatru, de la operă, ulterior de la o televiziune, care a fost o altă bornă, pentru că am trăit experiența directului, a redacției, a construirii unei emisiuni. Viața mea a fost foarte plină în perioada aceea. O altă bornă cred că a fost cu ceea ce am visat și mi-am dorit întotdeauna: teatrul dramatic. Eu făcusem teatru de revistă, dar iată că de 20 și ceva de ani încoace fac numai teatru dramatic și asta e marea mea iubire.
În paralel, ai construit și o superbă viață de familie...
Păi mi-am dorit! Eu întotdeauna m-am proiectat într-o soție, într-o mamă. Am întâlnit și omul potrivit, marea mea iubire, omul care a stat foarte aproape de mine și de la care am avut susținere 100%, soțul meu, Dan. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii. Întotdeauna m-am gândit că dacă ar fi să mă întrebe cineva - ce ai vrea să se spună despre tine, aș vrea că am fost un om care a inspirat. De multe ori, când vorbesc despre copiii mei, nu o fac doar pentru a spune ce e minunat, ci să inspir, să dau curaj, că se poate să ai viață de familie într-o profesie energică, dinamică. Apoi, mai am chestia asta, când m-am apucat să fac copii, am știut clar că omul de lângă mine merită să fie tată. Nici nu i-am spus vreodată lucrul ăsta, dar este important, la fel cum și că eu am primit darul binecuvântat de a deveni mamă la 34 și la 43 deani. De exemplu, la prima sarcină am jucat pe scenă până la 8 luni, în „Gaițele”, apoi după naștere am stat două luni acasă și am revenit pe scenă, cam la fel și la cel de-al doilea copil, deci am fost pe scenă fără să îmi lipsesc vreodată copiii de iubire și de prezență.
Pentru viitor ce planuri ai?
Am o bornă a maturității profesionale și existențiale, aceea de a deveni pedagog. Predau deja arta actorului, sunt asistenta domnului profesor Adrian Titieni și acum avem studenți care trec anul trei și, da, m-aș proiecta în zona asta. Altfel, în teatru sunt încă tânără, ca să zic așa, și am suficient de multe ținte. Uite, din toamna asta va fi Purcărete și fac parte din distribuție. E o mare bornă pentru mine, pentru că în 1998,când am luat premiul la Festivalul de la Mamaia, cineva din presă m-a întrebat,dacă ar fi să joc, la ce regizor mi-ar plăcea... Atunci aveam 28 de ani și am spus așa: Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Ducu Darie și Andrei Șerban. Iar eu atunci eram actriță de revistă. Ce probabilitate aveam? Eu nu am vrut să fac niciodată teatru de revistă, dar așa s-a întâmplat, era o sursă de venit, un start foarte bun, mulțumesc lui Dumnezeu. Din acești grandioși regizori nu m-am întâlnit cu Ducu, pentru că s-a dus la cele veșnice, dar cu ceilalți am lucrat.
Cât de ușor te-ai integrat în colectivități atât de diferite?
Eu mă trezesc în fiecare dimineață uitându-mă spre cer, pe fereastră. Iau lumina aia și îi mulțumesc lui Dumnezeu că o văd. Vreau să schimb lumea, în fiecare dimineață mă trezesc cu acest sentiment. Lucrul ăsta mă face să schimb ceva la mine în fiecare zi, de a fi un om mai bun, mai răbdător, mai împăcat cu mine, cu vârsta, cu cele bune și cele mai puțin bune. Nu am fost așa mereu. Am fost Ana Ipătescu, eram pe revoluție, am făcut greșeli, mi-am plătit o parte din ele, m-am smerit și lucrând foarte mult cu împăcarea asta, acum am ajuns să văd această lumină pe care mulți ani nu am văzut-o. Dimineața mi se părea doar că răsare soarele, sau că e înnorat. Eu nu spun că sunt revelații dumnezeiești, dar în momentul în care mă întâlnesc cu colegii, cu oamenii pe stradă, eu port lumina asta și vreau să o împărtășesc cu ei. Nu mi-e greu să zâmbesc, nu mă enervez, am răbdare cu oamenii, să-i înțeleg, să-i ascult. Cu colegii mei mai tineri am o bucurie enormă să le vorbesc, nu să le dau sfaturi, pentru că eu însămi sunt veșnica studentă, dar să le vorbesc despre experiențele mele, despre încercările mele, pentru a înțelege că viața se poate trăi frumos. Eu le spun, uite, am 56 de ani, pe noptiera mea nu sunt pastile antidepresive, pentru calmare, pentru somn, pot fi niște suplimente, drept pentru care vă rog să mă credeți că există viață și fără alea.
Ce înseamnă pentru tine un #OrașUnit?
Este orașul de care nu m-am putut despărți niciodată. Nu am putut să plec niciodată din Constanța, deși am fost angajată doi ani în București, fac proiecte la Cluj, la Iași, mă duc în festivaluri. Sunt impresionată, de exemplu, de Iași, de proiectul IULIUS de acolo, de Palas. Am avut senzația că sunt undeva în Europa, locul acela pe mine m-a impresionat foarte mult. La fel, Clujul mă impresionează, îmi place Timișoara, plec din aceste locuri uneori un pic tristă, dar nu plec lipsită de speranță. Eu nu pot să mă despart de mare, este binecuvântarea acestui oraș, a acestui spațiu. Dobrogea este o mină de aur. În momentul ăsta, pentru orașul meu, eu sunt deschisă și aș avea disponibilitate să lucrez cu oricine, dar fără să mai am eu inițiativă, pentru că mi-e teamă. Nu cred că mai sunt adaptată vremurilor.
Ce iubești cel mai mult la Constanța?
Istoria, marea, îmi place sălbăticia din Biosferă, sau pe unde mai fugim noi din când în când. Îmi place multiculturalitatea. Iubesc foarte mult starea asta de mixt și iubesc foarte tare pacea care s-a instalat de atâtea sute de ani între acești oameni, care vin din culturi diferite, vorbesc limbi diferite, au religii diferite și totuși trăiesc în pace. Sunt foarte mândră de chestiunea asta, în plus știu puțină turcă, aromână, rromani.
Care e locul preferat din oraș și de ce?
O perioadă a fost Stradela Vântului, dar acum îmi place foarte mult zona activată recent de lângă Casa cu Lei, din Peninsulă. Eu am terminat filologie - istorie la Liceul Pedagogic și lucrarea mea de absolvire a fost despre pinacoteca Muzeului de Artă Constanța. Am făcut lucrarea împreună cu regretata Doina Păuleanu, care m-a luat pe străduțe și mi-a prezentat multe clădiri, de exemplu, emblema arhitecturală Casa Alleon, în stil eclectic cu elemente victoriene şi de gotic veneţian, cu acel balcon superb. Casa a fost construită pentru bancherul francez Jean Gerard Amedee Alleon, evreu sefard de origine, un ornitolog recunoscut pe plan internațional, un om pasionat de păsările Dobrogei. Așadar, el a venit să studieze flora și fauna din Dobrogea, iar noi să plecăm de aici? Iubesc și cartierele muncitorești, pentru că de acolo s-au născut niște oameni care au făcut cinste orașului, cum este, de exemplu, fostul meu vecin din Tomis Nord, celebrul star de la Hollywood, actorul Sebastian Stan.
Cum ți-ai dori să arate Constanța peste 5 -10 ani?
Îmi doresc ca orașul să fie parte din conceptul IULIUS, apoi îmi doresc să păstreze aceste ruine ale cetății Tomis și să se îngrijească de ele, să se redeschidă Muzeul Național de Istorie și Arheologie, care are o clădire emblemă și un patrimoniu extraordinar. Îmi doresc să avem un teatru, pentru că noi nu avem un sediu de teatru autentic. De altfel, directorul Teatrului de Stat Constanța, Erwin Șimșensohn, cu mult profesionalism și energie dinamică în toate proiectele sale, propune și proiectul Constanța - capitală europeană, însă avem nevoie de infrastructură.
Ce-ți dorești de la un proiect care va transforma Constanța?
În primul rând, eu cred că un oraș-port cum este Constanța are nevoie, dincolo de infrastructură (de spitale, școli), de 3 lucruri esențiale: zona culturală, istorică și turistică. Mi-aș dori ca în spațiile comerciale să existe muzee virtuale, în care să vedem toată istoria de la Tomis încoace, să existe o promovare a muzeelor, zone de marketing cultural și istoric, o sală de concerte în care să știu că la fiecare două săptămâni vine un proiect cultural balcanic, sau de muzică interbelică, ori muzică clasică. De asemenea, mi-ar plăcea și un proiect educativ de maniere, comportament, modă. Am văzut o chestie de acest gen în Polonia, un centru comercial cultural în orașul Torun, în care strategia de marketing pleca de la Copernic, pentru că se născuse în acel oraș. Dar sunt optimistă, pentru că știu că voi sunteți foarte serioși în proiectele voastre.
