Scriitoare, jurnalistă și promotoare a valorilor culturale dobrogene, Aurelia Lăpușan este una dintre vocile reprezentative ale Constanței contemporane. De-a lungul a zeci de ani de carieră, a documentat și a transmis poveștile oamenilor și ale locurilor care definesc spiritul orașului.
În cadrul proiectului #OrașUnit, contribuția sa vine firesc: din respect pentru trecut, din grijă pentru prezent și cu încredere în viitorul unei comunități care își redescoperă identitatea.
Care considerați că este momentul startului carierei dumneavoastră?
Anii de liceu. După ce mă pregătisem insistent pentru real, m-am decis să candidez la Filologie. Câștigasem un onorant loc la faza națională a Olimpiadei de Literatura română și prinsesem aripi. Mi se publicaseră primele poezii în nou apăruta revistă a Dobrogei „Tomis”, în 1966 și am continuat să public în revista „Universitas” a Facultății de Litere București, unde am desfășurat și o bogată activitate de cenaclu la Student Club.
De ce ați ales acest drum?
Simțeam nevoia vitală să mă exprim în scris, să găsesc acea expresie a gândului și inimii, încredințându-mă hârtiei. Dintr-o permanentă dorință de a cunoaște, de a înțelege viața prin ochii celorlalți, de a fi aproape de oameni. Am debutat în gazetărie pe când era o deghizată formă de a descoperi chipul unei societăți care nu era încă înregimentată total, nici înrolată definitiv în canoanele totalitarismului. Restructurările din presă din 1974 m-au aruncat în schema Bibliotecii Județene, locul unde m-am îmbolnăvit de dragoste pentru istoria Dobrogei. De atunci datează pofta mea nepotolită de a scotoci arhivele, de adunat documente și a le pune în formă pentru a arăta celor ce vor să știe ce înseamnă această unică, miraculoasă, tulburătoare Dobroge. Împreună cu soțul meu, Ștefan Lăpușan, am început seria de monografii despre așezări și oameni ai locului. După cum bine se știe, monografiile sunt cărți grele, căci ele însumează ani de cercetare în arhive, biblioteci, scotocind în cuferele cu amintiri ale oamenilor, pentru a le reda oamenilor. Este nevoie de luciditate și fler să cerni faptele, nu după reperele istoricilor, ci mai ales după parfumul preferat de cronicar în colecțiile ziarelor - câte s-au mai păstrat, și de funcționarul conștiincios în arhive - câte s-au mai pus la adăpost. Ne-a îndemnat la această muncă devoratoare disperarea că se pierd documentele identității noastre, că mereu mai mulți ignoranți șterg, rup sau iau ceea ce aparține zestrei unui neam. Suntem jurnaliști și știm ce dimensiuni capătă clipa pusă în pagina unei publicații, suntem pedagogi și vedem cât de puține lucruri mai recunosc tinerii astăzi.
În mod decisiv am pornit la drum într-o zi când la Cernavodă, contemplând podul de peste marele fluviu, nemurit de mintea și cutezanța lui Anghel Saligny, și preocupați să redactăm un pliant la punerea în funcțiune a Centralei Nucleare, am simțit că străinii aflați în misiune la noi nu știu mai nimic despre pământul pe care calcă. Și este chiar pământul din care s-au întrupat Gânditorul și nevasta lui, care ne dovedesc fără tăgadă cât de adânci rădăcini avem pe lumea asta. Așa s-a născut „Cernavodă 1995”, prima monografie semnată Aurelia și Ștefan Lăpușan. Apoi ne-au îndemnat să continuăm prietenii, mereu mai curioși de ceea ce le spuneam noi, mereu mai antrenați în misterioasa căutare a trecutului dobrogean. Astfel, „Medgidia Carasu” a devenit cartea unui oraș aflat la răscruce de drumuri, „Constanța- memoria orașului” a adunat în filele ei cele mai importante momente din albumul sentimental al marelui port. A venit rândul „Techirghiolului pentru Europa”, cea mai bogată monografie despre un loc hărăzit românilor de Dumnezeu pentru ai tămădui de suferință și despre artizanii turismului litoral, prefațată de Prea Fericitul Părinte Teoctist. A urmat „Drumuri în istorie”, o amplă incursiune în biografia petrolului românesc purtat prin portul Constanța, iar în zilele acestea a ieșit din tipar „Oil Terminal - poarta petrolului spre lume”, o ediție revizuită, adăugită, în fond o altă carte, mult mai complexă, ilustrând din surse primare istoricul unei companii cu o vechime de 125 de ani pe teritoriul românesc. „Teatrul și presa în Dobrogea” un excurs cultural recuperator. Una din cărțile de succes a fost „Drumul pâinii în istoria Dobrogei”, lucrare care a dezvoltat cultul acestui aliment primordial la români, în legătură cu tradițiile meșteșugărești și truditorii acesteia.
Două volume consistente, care reunesc în peste 700 de pagini istoria căpităniilor porturilor fluviale și maritime românești, de la Buziaș la Marea Neagră și de pe Siret pe Someș, o adevărată epopee a navigației subtricolor, din toate timpurile și pentru toate genurile de cititori, așteaptă de peste 20 de ani să ajungă la tipar.
A urmat, în 2005 - „Constanța. File de album” (coautori Ștefan Lăpușan, Gheorghe Stănescu), o lucrare bogat ilustrată. În aceeași echipă am lansat apoi „Mamaia 1906-2006”, urmată de „Mangalia în paginile vremii” (coautor Ștefan Lăpușan, prefață Manuela Cernat). În 2009 am lansat „Valori ale culturii de masă în Dobrogea. Școala populară de artă”(coautor Ștefan Lăpușan), iar în 2011 -„Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța” (coautor Victor Ciupină). În 2018 am publicat „Mangalia - 100 de repere” (coautor Ștefan Lăpușan), un an mai târziu „Satul dobrogean de la Dunăre în oglinda timpului” și „Topalu în veșnicia timpului” (coautor Ștefan Lăpușan). Au urmat „Comorile uitate ale Dobrogei. Antologie de folclor”, „Pompiliu Pârvescu, primul etnografal Dobrogei”(2021), „Moștenirea”- vol. 1, monografia Institutului de Geriatrie „Ana Aslan”, în 2021, autori Anca Elena Ștefan, Aurelia și Ștefan Lăpușan, „Chimpex - fereastră spre lume” (coautor Ștefan Lăpușan) în 2022 și „Patrimoniul uman al Dobrogei. Contribuții și destine remarcabile” în 2024, realizat antologic din articolele publicate săptămânal în ziarul Ziua de Constanța, prin eforturile financiare ale acesteia.
Am salvat de la distrugere multe documente care pot scrie sau rescrie istoria. Am refăcut prin forțe proprii multe colecții de ziare sortite distrugerii, am compus o bancă de date extrem de valoroasă ajutând Biblioteca Județeană să conserve mai bine fondul de patrimoniu existent.
Care sunt proiectele majore care vă definesc cariera?
Cărțile noastre sunt, după cum se vede, o provocare pentru ca și alții să scrie și să cerceteze. În special tineri. Mulți dascăli au lucrat la monografii. Spiru Haret, apoi Dimitrie Gusti au cerut expres dascălilor de țară să cerceteze și să scrie. Ar merita să se facă acest lucru și astăzi. E scump să faci cărți, dar și mai scump să lași să se distrugă istoria unui loc, tradițiile oamenilor, legendele. Arhivele se risipesc astăzi ca argintul viu. Diletanți care nu știu să prețuiască dau la tocat dosare care pot ascunde informații unice de excepțională valoare. Ceea ce facem noi este și o formă de a protesta împotriva acestui genocid al arhivelor din întreprinderi, din instituții, chiar și împotriva modului cum se conservă Arhivele Statului.
Am realizat foarte puțin din ce am fi vrut să facem și timpul nu vrea să stea. Trebuie să ni se alăture și alții. Să fie tot mai mulți monografiști care să strângă în cărți biografia așezărilor românești, portretele oamenilor obișnuiți, viața trăită în eroicul anonimat al istoriei.
Care sunt proiectele la care lucrați acum?
Suntem împreună cu Anca Ștefan la finalul celui de-al doilea volum despre Ana Aslan. În prezent, căutăm sponsori care să susțină proiectul pe care îl vrem lansat cu o promovare internă și mai ales externă a invincibilei femei care a învins bătrânețea. Un puternic brand de România. Lucrez la un nou roman de dragoste și colaborez săptămânal cu o rubrică „Istoria Dobrogei” la publicația Ziua de Constanța.
Ce vă motivează să aduceți oamenii împreună în toți acești ani de carieră profesională?
Când o carte este citită de zeci de cititori, să nu spun mai mult, toți se strâng în jurul poveștii mele, îmi dau sau nu dreptate, le place sau nu, dar suntem împreună prinși între filele unei cărți. Când un articol descrie o stare de fapt care trebuie îndreptată, mulți alți oameni găsesc similitudini în propria viață. Și nu mai sunt singuri. O monografie se adresează unei comunități și o face mândră de istoria și oamenii ei. O monografie se citește și să recitește, creează discuții, recreează amintiri, în ultima instanță fiecare membru al comunității este parte din carte.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră un #OrașUnit?
Eu cred că orașul meu este un model de oraș unit. Trăiesc împreună în armonie 18 etnii. El s-a dezvoltat în legătură și împreună cu portul, cu marea, păstrând ascuns un trecut dublu milenar. Fiecare nou cartier s-a legat de cel existent păstrând locul ocupat de primul. Lângă peninsulă s-a dezvoltat cartierul românesc, cel turcesc, apoi al coloniștilor, al împroprietăriților veterani. Acum s-a extins spre Ovidiu, Cumpăna, Năvodari, devenind o zonă metropolitană de mare interes economic.
Ce iubiți cel mai mult la Constanța?
Oamenii. Marea.
Care e locul preferat din oraș și de ce?
Faleza. Caut orizontul. Îmi caut tinerețea.
Cum v-ați dori să arate Constanța peste 5 -10 ani?
Un oraș în care să pulseze viața, să fie curat, cu toate casele vechi refăcute, cu toate antichitățile pe care le scoate pământul conservate și puse în circuitul turistic. Un oraș cultural, cu spații verzi generoase, cu case noi aliniate la cele vechi, într-un armonios joc al timpurilor.
Ce vă doriți de la un proiect care transformă orașul Constanța ?
Să fie viabil. Să răspundă unor necesități. Să aducă un plus de frumos păstrând elementele de patrimoniu. Să se adapteze spiritului orașului, acela de oraș maritim și turistic.
****
„În orice punct al orașului Constanța, de câte ori se sapă un șanț, sau se pune temelia unei case, se găsesc urme antice: zidărie depiatră, olane, conducte, statui, marmure, sarcofage. A fost desigur, prin aceste locuri, o civilizație deosebită, judecând după inscripțiile descoperite. Pe litoral, porturi civilizate, cu garnizoane întărite. Pe vremea romanilor, sub Traian, Tomis ajunge capitala cetăților pontice. În trei veacuri de stăpânire și civilizație romană, Tomis a fost îmbogățită cu palate și temple mărețe, judecând după resturile arhitectonice găsite. În calea Bizanțului, care atrage ca un miraj pe năvălitorii barbari, Constanța avut însă mult de suferit. La începutul epocii bizantine, Constantin cel Mare mărise Tomisul cu un nou cartier, numit Constantiana. După incursiunile geților, hunilor și pecinegilor, bulgarii lui Asparuh au ras Constanța din temelii. Portul revine la viață prin comerțul și navigația genovezilor, care făceau cabotaj pe litoralul Pontului, ajungând până la gurile Dunării, unde predau mărfurile Orientului navelor moldovenești, luând în schimb grânele din Valea Dunării. Dovada așezărilor genoveze în Constanța este vechiul capăt de cheu, rămas în portul vechi. Constanța genoveză a fost cucerită și distrusă de Ali Pașa pe timpul lui Baiazid Ilderim (1393).
Stăpânirea turcească a schimbat numele Constanței în Kustendje. Cetatea a fost distrusă, iar populația a fugit pe corăbiile genoveze în Crimeea. Constanța decade și vegetează sub turci, până ce navele engleze vin în Marea Neagră se încarce grâu din valea Dunării. Englezii readuc la viață portul Constanța, farul vechi și hotelul Carol fiind urmele activității loraici, După războiul de independență, Constanța nu era decât un sărăcăcios târgușor tătărăsc. Dar înțeleptul rege Carol I și sfetnicul său, marele om destat, Kogălniceanu, au văzut de la început foloasele ce în viitor aveau să le aducă această fereastră deschisă la mare. Nu este niciun oraș în țară care să fi avut o dezvoltare mai rapidă decât Constanța”. (Jean Bart, în România maritimă și fluvială, Revista Ligii Navale Române, București, noiembrie 1931, Institutul de Arte Grafice E Mârvan, p.23-24)
